Al+Chimie=Alchimie

Alchimia este o formă de cunoaştere protoştiinţifică, specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoaşterii umane (antichitate şi evul Mediu), care avea trei obiective principale:
* transmutaţia metalelor în aur şi argint
* crearea unui homunculus, un om artificial
* obţinerea aurului din metal; substanţa magică ar fi fost piatra filozofală (o licoare sau o pulbere).
Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.
De aici reiese că alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci şi o disciplină filozofică şi spirituală. Noţiuni din chimie, metalurgie, fizică, medicină (ştiinţe aflate în fază incipientă) se combină cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică şi artă.
În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria ştiinţei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice şi pentru artă, ca generatoare de motive şi subiecte.
Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizaţii orientale - Mesopotamia, Egiptul antic, Persia, India, China, Islamul - cât şi de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. Îşi atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri şi în epoca modernă. Deci, alchimia are o vechime de peste două milenii.
Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculaţii. De multe ori limbajul ermetic al alchimiştilor era greu de descifrat, iar activitatea lor se desfăşura în condiţii conspirative. S-au făcut legături între alchimie şi societăţi secrete (cum ar fi Rosacroce), magie, vrăjitorie.

China

Alchimia chineză era raportată la taoism. Şi alchimiştii chinezi au încercat obţinerea pietrei filozofale, a elixirului tinereţii.
În 142 î. Hr. apare Ts`an T`ung Ch`i scrisă de Wei Po-Yang, ca un comentariu la Cartea transformărilor a lui Ching. În primul rând e prezentat sistemul taoist:
* existenţa a cinci elemente de bază: apă, foc, lemn, aer, pământ
* existenţa a două contrarii:
o yin- principiul activ, masculin, întruchipat de Soare
o yang- principiul pasiv, feminin, întruchipat de Lună
Bineînţeles, nu lipsesc elementele magice, cosmologice, facând greu interpretabilă această lucrare.
În secolul IV, alchimia chineză l-a avut ca reprezentant pe Ko Hung (zis şi Pao-p`u-tzu). Nici acesta nu se abate de la taoism dar, în afară de obţinerea nemuririi, se ocupă şi de medicină.

India

Vechii indieni aveau o ştiinţă asemănătoare alchimiei numită rasayana. Şi ei încercau să găsească acele licori ce ar învinge nemurirea. Totuşi, aflaţi în etapa pre-yogină, pre-tantrică, apelau mai mult la vegetarianism decât la metalurgia anorganicului.
Nagarjuna (figură legendară) poate fi considerat părintele alchimiei indiene. Este autorul unor texte ca:
* Kaksaputa Tantra- tratat de magie
* Rasendramangalam- despre mercur
* Susruta Samhita
Kanada (a trăit în jurul lui Goa) scrie; Vaishashik Darshana. Aici apar şi unele elemente ştiinţifice: teoria atomică apare cu un secol înaintea lui Democrit.
[modifică] Egipt
Alchimiştii Europei occidentale de mai târziu susţin că arta lor provine din Egipt.
Centrul cunoştinţelor alchimiste era cetatea Alexandria, mai ales prin celebra Bibliotecă. În urma incendierii acesteia (391), nu a mai rămas niciun document original. Din acest motiv, alchimia egipteană ne este cunoscută numai prin intermediul marilor filozofi greci, ca apoi să supravieţuiască prin scrierile islamice.
Conform legendei, fondatorul alchimiei egiptene a fost Thot (numit şi Hermes-Thot); la greci devine Hermes Trismegistul. Se pare că zeul ar fi scris 42 de cărţi ce acopereau toate domeniile cunoaşterii, printre care şi alchimia. Simbolul lui Hermes era caduceul[3], care devine unul din principalele simboluri alchimiste. Tabla de smarald („Tabula Smaragdina”) a lui Hermes-Trismegistul, cunoscută numai prin traduceri greceşti şi arabe, este considerată baza pentru filozofia şi practica alchimistă. Aici se află celebra formulă care sugerează legătura dintre hermetism şi alchimie:

„Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii”

Grecia

În istoria Greciei alexandrine, alchimia a cunoscut trei faze evolutive:

1. Alchimia ca tehnică (continuarea artei prechimice a artizanilor egipteni)
2. Alchimia ca filozofie: grecii au amestecat doctrinele ermetice ale egiptenilor cu filozofia lui Pitagora şi ale şcolii ionice şi apoi cu cea a gnosticismului. Această filozofie, ce a avut ca exponenţi pe Thales din Milet, Anaximandru, a fost dezvoltată de Platon, Aristotel. Principala temă era găsirea principiului unic, originar, care stă la baza alcătuirii Universului. Acest pricipiu era:
*
o apeiron la Anaximandru
o apa la Thales din Milet
o aerul la Anaximene
o numărul la Pitagora
o patru elemente (pământ, apă, aer, foc) la Empedocle
o la cele patru, Aristotel adaugă eterul, materia din care e format cerul (chintesenţa)

1. Alchimia religioasă: Această fază se diferenţiază mult de cele precedente.

Speculaţiile filozofice se încheagă într-o religie esoterică cu ritual misterios, limbaj specific. În etapa elenistică se dezvoltă o literatură filozofico-soteriologico-religioasă (literatură eermetică), având ca suport doctrinal neoplatonismul, neopitagorismul.

Roma

Alchimia romană a preluat în linii mari pe cea greacă şi egipteană cu al lor ermetism.[4]
Pentru perioada de sfârşit a Imperiului, să menţionăm numele Sfântului Augustin. Prin gândirea sa dogmatică, acesta se opune cercetării şi experimentului, astfel că alchimia pierde valenţa empirică şi o accentuează pe cea mistică. In cartea a X-a , cap. 35 (Despre curiozitate) din ale sale Confesiuni, citim:

„[Curiozitatea] pretinde că poate să pătrundă cele mai ascunse secrete ale naturii, a căror cunoaştere nu are nici un rost şi care fac necesare strădaniile perverse ale magiei.”[5]

Islamul

După distrugerea Bibliotecii din Alexandria, centrul culturii greci, atenţia e focalizată către evoluţia alchimiei în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de alchimia greacă, cea islamică este mai bine cunoscută. Mai mult, de la islamici au ajuns la noi, sub formă de traduceri, şi textele antice greceşti.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (în latină Rasis sau Rhazes), precum şi alţi alchimişti, aduc o contribuţie fundamentală în ceea ce priveşte: tehnica distilării, descoperirea acidului clorhidric, acidului sulfuric, acidului azotic, sodiului, potasiului.

Din arabă au rămas mulţi termeni, care s-au păstrat şi astăzi (chiar şi în limbile de mare circulaţie):

* alchimie
* azot (de la 'al-zawq - mercur)
* alcool (de la al-kohl - antimoniu)
* elixir (de la al-iksīr - piatra filozofală)
* alambic

Să semnalăm şi descoperirea apei regale, amestec de acid azotic şi acid clorhidric care poate dizolva şi metalul nobil aur, descoperire care a înflăcărat imaginaţia alchimiştilor de mai târziu.

Jabir ibn Hayyan (Geber(us) în latină)(721–815)[6] — alchimist ermetic născut la începutul secolului al VIII-lea căruia i se atribuie descoperirea acidului clorhidric şi acidului azotic — analizează elementele după patru calităţi de bază:

* interne: cald, frig
* externe: uscat, umed

Lucrări (în traducere latină)

* De investigatione perfectionis metallorum
* De inventione veritatis seu perfectionis metallorum
* De fornacibus construendis

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alchimie