Aspecte psihologice ale minciuni

Ralierea la adevar nu este întotdeauna facila sau urmarita în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adaposteste (de lucruri, de altii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând ca „inventia” îi asigura confort, siguranta si succes, individul persevereaza în acest sens, reiterând sau perfectionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de fortare a zagazurilor imaginare.
Hulita de unii, negata de altii, invocata în împrejurari dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenta ubicua.

Minciuna este o „figura” a rationalitatii desfasurata în vederea înfruntarii unei dificultatii si în perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna este întotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese.
Minciuna are o coloratura instrumentala. Ea este o cale de împlinire facila a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinta de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timiditatii, din nevoia de protectie, pentru a face placere, de a ascunde un adevar dureros, pentru a apara pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor si normelor comunitatii. Mintim pentru ca sa rezistam. Îi mintim pe altii si ne mintim pe noi însine.
Ne autoiluzionam ca nu am gresit, ca suntem buni, drepti si frumosi, ca suntem sau nu suntem în pericol, ca iubim si/sau nu suntem iubiti îndeajuns. Mintim în mod constient si, câteodata, inconstient. Mintim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, mintim voit, cu sârg, cu nerusinare. Mintim vinovati sau nevinovati. Mintim pe fata sau pe ascuns. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar mintim si prin diminuare, omisiune, tacere.
Mintim falsificând sau mintim …adeverind.


Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o forma de administrare eficienta a fictiunii, de plonjare motivata în ireal, de îndepartare prin limbaj sau gestica de la cea ce îndeobste este recunoscut ca existent, ca adevarat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna da seama de faptul ca distanta dintre real si ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu întotdeauna este urmarita corespondenta dintre ceea ce se afirma si starile de fapt (si ca, în anumite circumstante, acest lucru este chiar contraindicat!), ca instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a nascoci. Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul dobândeste o anumita experienta praxiologica, ajunge la o anumita performanta cognitiva, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat în comunitate si are anumite interese. Nu minti doar de dragul de a minti.

Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe optiuni favorabile. Actul de a minti presupune:
anumita capacitate proiectiva, ideationala, care sa treaca dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemultumit) cunoasterea adevarului, dar, atentie!, si abtinerea de a-l spune, de a te da de gol fructificarea efectiva a avantajului de a sti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiintei, o gândire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai usor sa ascunzi sau sa te ascunzi în spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai usor prin mimica sau gestica. Mâinile sau fata noastra sunt mai sincere, mai transparente.

Jankelevitch M. a explicat ca punerea la index a minciunii se face „prin mecanisme sociale pe care trisorul le afecteaza, ci prin periculoasa facilitate a înselatoriei sale. Totul se poate spune, daca nu se face, caci daca nu se poate actiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispozitia noastra autocrata si la o desavârsita discretie…Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea sa-l împiedice sa se serveasca de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minti. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciuna.

Legata indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezinta ca un ordin disimulat printr-o simpla informare. Atunci când comunic adversarului meu ca „Drumul spre care tu te îndrepti este blocat” (stiind ca asertiunea este contrara adevarului, dar gândind ca prezenta altuia pe acest drum jeneaza sau dezavantajeaza), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în alta directie. Sub masca unei simple descrieri a unei realitati (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternica dispozitie de prevalorizare si preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenta si puterea sa se manifeste, sa se distribuie mai tot timpul disproportionat, preferential. Se vorbeste când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla împrastiere de informatii nu ramâne inocenta. Substanta limbii –îngemanata cu contextul manifestarii ei – contine o insiduoasa apetenta de dominare, care se împrastie de îndata ce circumstantele devin favorabile.

Omul minte si prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesata a gesturilor si comportamentelor sale. Nu-i nevoie sa mai apeleze la cuvinte. Reusesti sa minti în deplina tacere. Poti foarte bine sa induci în eroare actionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificatiile unor acte sau îmbinându-le si articulându-le astfel încât sa se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca si a cuvintelor, este nelimitata si, de aceea, ea creeaza spatiul de manevra suficient de larg pentru reusite strategii de înselare. Mintim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…mintindu-ne. Mintim de cum facem prima miscare, dar si în nemiscare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând sa stapâneasca si alte orizonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fii capabil de a construi si alte trasee, sa le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Întotdeauna minti având în minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectiva, adaptiva si succesiva de insertie optimala a individului în complicata retea sociala. Aceasta îi asigura atât neutralitatea sau distantarea necesara, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât si implicarea inteligenta în vederea obtinerii unei pozitii sau profit maxim când crede de cuviinta. În acelasi timp, prezenta minciunii poate de seama de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii dintre diferitii protagonisti sociali.


Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevarului precum falsitatea pura. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare bruta; este un adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-si face drumul cu greu. În situatia în care adevarul este prea stânjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un artefact tamâiat si tamaduitor. Se stie doar ca, în multe situatii, omul fuge de adevarul gol-golut. De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevarului. Uneori, minciuna se naste în vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o fata noua a acestuia; minciuna nu este refractara la adevar, ea se „ amesteca ” cu putin adevar pentru a deveni credibila. Poate fi si o prima „ faza ” a adevarului, o poarta de intrare si acceptare a lui.

Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecventa spuselor sale cu realitatea. Putin importa daca cele invocate concorda cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale fictionale. Primeaza scopul sau (ascuns, neprobat) si nu conformitatea cu adevarul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevar este diferita daca ne raportam la agentul mincinos si pacientul mintit.
Si iata cum:

Ralierea la adevar nu este întotdeauna facila sau urmarita în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adaposteste (de lucruri, de altii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând ca „inventia” îi asigura confort, siguranta si succes, individul persevereaza în acest sens, reiterând sau perfectionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de fortare a zagazurilor imaginare.Hulita de unii, negata de altii, invocata în împrejurari dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenta ubicua. Minciuna este o „figura” a rationalitatii desfasurata în vederea înfruntarii unei dificultatii si în perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna este întotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese.

Minciuna are o coloratura instrumentala. Ea este o cale de împlinire facila a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinta de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timiditatii, din nevoia de protectie, pentru a face placere, de a ascunde un adevar dureros, pentru a apara pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor si normelor comunitatii. Mintim pentru ca sa rezistam. Îi mintim pe altii si ne mintim pe noi însine.

Ne autoiluzionam ca nu am gresit, ca suntem buni, drepti si frumosi, ca suntem sau nu suntem în pericol, ca iubim si/sau nu suntem iubiti îndeajuns. Mintim în mod constient si, câteodata, inconstient. Mintim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, mintim voit, cu sârg, cu nerusinare. Mintim vinovati sau nevinovati. Mintim pe fata sau pe ascuns. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar mintim si prin diminuare, omisiune, tacere.

Mintim falsificând sau mintim …adeverind. Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o forma de administrare eficienta a fictiunii, de plonjare motivata în ireal, de îndepartare prin limbaj sau gestica de la cea ce îndeobste este recunoscut ca existent, ca adevarat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna da seama de faptul ca distanta dintre real si ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu întotdeauna este urmarita corespondenta dintre ceea ce se afirma si starile de fapt (si ca, în anumite circumstante, acest lucru este chiar contraindicat!), ca instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a nascoci.

Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul dobândeste o anumita experienta praxiologica, ajunge la o anumita performanta cognitiva, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat în comunitate si are anumite interese. Nu minti doar de dragul de a minti. Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe optiuni favorabile.

Actul de a minti presupune: ·

anumita capacitate proiectiva, ideationala, care sa treaca dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemultumit)·

cunoasterea adevarului, dar, atentie!, si abtinerea de a-l spune, de a te da de gol·

fructificarea efectiva a avantajului de a sti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiintei, o gândire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai usor sa ascunzi sau sa te ascunzi în spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai usor prin mimica sau gestica. Mâinile sau fata noastra sunt mai sincere, mai transparente. Jankelevitch M. a explicat ca punerea la index a minciunii se face „prin mecanisme sociale pe care trisorul le afecteaza, ci prin periculoasa facilitate a înselatoriei sale. Totul se poate spune, daca nu se face, caci daca nu se poate actiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispozitia noastra autocrata si la o desavârsita discretie…Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea sa-l împiedice sa se serveasca de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minti. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciuna.Legata indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezinta ca un ordin disimulat printr-o simpla informare.

Atunci când comunic adversarului meu ca „Drumul spre care tu te îndrepti este blocat” (stiind ca asertiunea este contrara adevarului, dar gândind ca prezenta altuia pe acest drum jeneaza sau dezavantajeaza), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în alta directie. Sub masca unei simple descrieri a unei realitati (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternica dispozitie de prevalorizare si preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenta si puterea sa se manifeste, sa se distribuie mai tot timpul disproportionat, preferential. Se vorbeste trebuie, trebuie, trebuie, trebuie. Simpla împrastiere de informatii nu ramâne inocenta. Substanta limbii –îngemanata cu contextul manifestarii ei – contine o insiduoasa apetenta de dominare, care se împrastie de îndata ce circumstantele devin favorabile.

Omul minte si prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune a gesturilor si comportamentelor sale. Nu-i nevoie sa mai apeleze la cuvinte. Reusesti sa minti în deplina tacere. Poti foarte bine sa induci în eroare actionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificatiile unor acte sau îmbinându-le si articulându-le astfel încât sa se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca si a cuvintelor, este nelimitata si, de aceea, ea creeaza spatiul de manevra suficient de larg pentru reusite strategii de înselare. Mintim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…mintindu-ne. Mintim de cum facem prima miscare, dar si în nemiscare.

Din punct de vedere minciuna este un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând sa stapâneasca si alte orizonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fii capabil de a construi si alte trasee, sa le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Întotdeauna minti având în minte „ , „ ”, „ ” etc.

Din punct de vedere , minciuna este o strategie protectiva, adaptiva si succesiva de insertie optimala a individului în complicata retea sociala. Aceasta îi asigura atât neutralitatea sau distantarea necesara, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât si implicarea inteligenta în vederea obtinerii unei pozitii sau profit maxim când crede de cuviinta. În acelasi timp, prezenta minciunii poate de seama de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii dintre diferitii protagonisti sociali.

Din punct de vedere , minciuna nu se opune atât de vehement adevarului precum falsitatea pura. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare bruta; este un adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-si face drumul cu greu. În situatia în care adevarul este prea stânjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un artefact tamâiat si tamaduitor. Se stie doar ca, în multe situatii, omul fuge de adevarul De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevarului. Uneori, minciuna se naste în vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o fata noua a acestuia; minciuna nu este refractara la adevar, ea se „ amesteca ” cu putin adevar pentru a deveni credibila. Poate fi si o prima „ faza ” a adevarului, o poarta de intrare si acceptare a lui. Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecventa spuselor sale cu realitatea. Putin importa daca cele invocate concorda cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale fictionale. Primeaza scopul sau (ascuns, neprobat) si nu conformitatea cu adevarul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevar este diferita daca ne raportam la si .

Si iata cum:

Mincinosul nu se sinchiseste atât de mult de adevar sau falsitate, ci de grija de a desfasura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mintit, de a ajunge cât de repede la o tinta;
Mintitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru ca se raporteaza la adevar, la univocitatea sterila a acestuia, ce mai mult îl limiteaza, îi încurca mintea decât o limpezeste; el se centreaza mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul sau care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat de aparentele si frumusetile constructiei, cel mintit uita ca aceasta foloseste la ceva.
Mintitul se opreste la suprafata lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „ idealiste ” pe când mincinosul are priza profunzimilor si opereaza dupa o logica concreta, elastica si spornica. Fapt pentru care sorti de izbânda are mincinosul, pentru ca el are un referential valoric care-l avantajeaza.

Minciuna nu se naste pe un teren gol. Ea este asteptata si adulata. Credulii trebuie sa-i vina în întâmpinare. Terenul insertiei ei este de mult pregatit. Se gaseste ceea ce este cautat. De aceea, în actul înselarii se exploateaza predispozitia constienta sau inconstienta a auditoriului catre minciuna. Într-un fel receptorii minciunii „ îsi dau acordul ” cu ceea ce urmeaza sa se denatureze. Credibilitatea si eficienta minciunii se nasc si sunt asigurate prin coparticipare. Încât merita a fi interogati nu numai cei ce mint, ci si cei care cred în minciuna!